plang... fara lacrimi...

Am ramas agatata de un vis... un vis frumos si cald... visul meu! Doar al meu... din pacate. Oare ce e de facut? Nu mai am forta, nu mai am vointa, nu mai am imaginatie pentru a desena viitorul pe foaia asta dureros de alba. Cat imi e de dor... dor de mine! Oare sufletul se regenereaza? As vrea sa ma pierd, sa ma pierd in vant, in petale de trandafir... si de-o fi sa ma gaseasca cineva, sa-mi ia sufletul in brate si sa-l tina strans!

The nibble theory

“Dupa o vreme inveti diferenta subtila dintre a tine pe cineva de mana si a incatusa sufletul cuiva,
Si mai inveti ca dragostea nu inseamna sprijin si compania nu inseamna siguranta, si incepi sa inveti ca saruturile nu inseamna contacte si cadourile promisiuni,
Si incepi sa-ti accepti infrangerile cu fruntea sus si cu ochii deschisi, cu demnitate de adult, nu cu amaraciune de copil,
Si inveti sa-ti construiesti drumurile de azi pentru ca terenul de maine este prea nesigur pentru planuri;
Dupa o vreme inveti ca pana si raza de soare te parjoleste daca incerci sa obtii prea mult de la ea.
Asa ca sadeste-ti singur gradina si impodobeste-ti singur sufletul, nu astepta sa-ti aduca altcineva flori.
Si invata ca poti sa rabzi, cu adevarat: “Caci chiar esti puternic/ Si atunci chiar inseamna ca esti cineva”
Kaleel Jamison